Sub o fereastră de chat se întâmplă altceva decât o întrebare și un răspuns. Un lanț este o serie de pași care se succedă fără ca un om să trebuiască să apese din nou pe start între fiecare pas. O cerere ajunge, este citită, verificată în raport cu o regulă, transmisă către un sistem, iar rezultatul este raportat înapoi celui care are nevoie de el. Pentru un om, aceasta este o serie de acțiuni una după alta. Pentru un lanț, este o singură mișcare, cu condiția ca fiecare pas să știe ce a produs cel anterior și ce are nevoie următorul.
Automatizarea unei singure sarcini este ceva gestionabil: citirea unui document, crearea unui rezumat, răspunsul la o întrebare. Un lanț este altceva, pentru că o eroare la pasul doi se propagă în pasul cinci, și nimeni nu vede acea eroare până când rezultatul a ajuns deja undeva. Acesta este motivul pentru care lanțurile necesită mai mult decât pași izolați: trebuie să existe ceva care verifică dacă transferul dintre pași este corect, și trebuie să existe cineva sau ceva care intervine dacă nu este așa. Fără aceasta, un lanț devine o bandă rulantă fără buton de urgență.
Un lanț implică mai multe sisteme, iar aceasta înseamnă că acele sisteme trebuie să poată comunica între ele. Dacă un CRM, un instrument de planificare și un sistem de facturare folosesc fiecare propria definiție a termenilor „client” sau „status”, lanțul se rupe exact în punctul în care are loc transferul. Aceasta nu este o problemă de AI; este o întrebare care precede AI, despre dacă infrastructura și managementul datelor sunt organizate astfel încât informația să poată trece de la un sistem la altul fără corecție manuală.
Pe lângă aceasta, un lanț necesită o organizație care știe cine este responsabil pentru ce atunci când ceva nu merge bine. La o sarcină izolată, această întrebare este mică: cineva verifică rezultatul și îl corectează el însuși. La un lanț, întrebarea este mai amplă, pentru că eroarea se poate produce în alt loc decât cel în care devine vizibilă. Cine monitorizează lanțul, cine detectează o disfuncție, și cine decide dacă lanțul poate continua sau trebuie oprit, sunt întrebări care trebuie să aibă răspuns înainte ca lanțul să fie pornit.
Un tipar frecvent este semnalizarea care conduce la un pas ulterior: ceva este observat, și această observare declanșează o acțiune următoare în loc să rămână doar o notificare. Ce este necesar pentru aceasta este descris pe pagina despre monitorizarea care se conectează automat la o acțiune ulterioară. Un alt tipar este acela în care un lanț transferă pași între departamente: ceva care începe la achiziții, trece prin finanțe, și se termină la operațiuni, fără ca cineva să trebuiască să îl retransmită de fiecare dată. Ce anume necesită aceasta din partea organizației este descris pe pagina despre coordonarea dintre departamente care încă se realizează prin oameni. De asemenea, un lanț care începe cu un document primit — citire, evaluare, transmitere — se construiește pe ceea ce se găsește pe pagina despre documente care sunt citite și rezumate înainte ca cineva să le retransmită.
Ce produce un lanț depinde de câți dintre acei pași se conectează efectiv unul la celălalt. Un lanț care pe hârtie are zece pași, dar se blochează la pasul trei pentru că un sistem nu transmite date actualizate, produce puțin în comparație cu un lanț de trei pași care funcționează efectiv fără întrerupere. Lungimea lanțului este mai puțin importantă decât întrebarea dacă fiecare verigă se conectează efectiv la următoarea.
Cel mai frecvent motiv pentru care un lanț nu funcționează este acela că straturile fundamentale nu sunt pregătite pentru aceasta. Date structurate diferit într-un sistem față de altul, o infrastructură IT care nu poate transmite automat pașii, sau o organizație care nu are claritate despre cine relansează un lanț întrerupt — acestea nu sunt probleme pe care un lanț le rezolvă el însuși. Exact acesta este motivul pentru care ordinea contează: mai întâi straturile fundamentale în ordine, abia apoi pasul dependent al unui lanț care funcționează efectiv. O organizație care inversează această ordine construiește un lanț pe o fundație care nu este încă pusă.
Un lanț care funcționează este rareori doar o problemă tehnică. Este o întrebare organizatorică: cine este proprietarul procesului atunci când acesta nu mai este fragmentat în sarcini izolate, ci există ca o singură mișcare continuă? Cine evaluează dacă o excepție din lanț poate continua sau trebuie eliminată? Aceste întrebări sunt exact cele la care se uită măsurarea maturității hybridresourcing, de-a lungul celor șapte dimensiuni, înainte ca ceva să poată fi afirmat despre un lanț specific.
Dacă un lanț poate funcționa în cadrul organizației dumneavoastră este o întrebare despre pregătire. Ce parte a muncii din acel lanț poate fi efectiv preluată de AI este o altă întrebare, și aceasta este răspunsă de scanul de muncă al FTE TO AI, care calculează pentru fiecare sarcină ce parte a muncii este eligibilă pentru preluare. Ce anume necesită aceasta din partea organizației atunci când AI nu mai răspunde la o sarcină, ci execută un proces, este descris pe pagina despre ce necesită implementarea agenților AI din partea organizației dumneavoastră. Înainte ca această întrebare să poată fi răspunsă în mod util, trebuie să fie clar dacă straturile fundamentale sunt în ordine — și de aici începe această măsurare.
Măsurarea maturității hybridresourcing este în curs de dezvoltare. Cei care doresc să știe cum se raportează cele cinci niveluri de-a lungul celor șapte dimensiuni la propria organizație, și cum o rundă de plotare face vizibilă dispersia dintre colegi, se pot înscrie pe lista de așteptare. Momentan nu există un rezultat de livrat; există însă un loc de unde puteți afla primii când acesta va fi disponibil.
Vraag maar wat er moet staan voordat AI in uw organisatie kan landen.
Answers come from this site’s knowledge base. Not tailored advice, and not a scan of your company.