Înainte ca o organizație să poată stabili ce are voie să facă AI, trebuie să știe ce se decide de fapt. Pare o evidență, dar în practică puțini directori pot oferi, la cerere, o imagine completă a deciziilor care se iau zilnic în organizația lor. Cine le ia, pe baza căror date, și ce se întâmplă dacă acea decizie se dovedește greșită. Un inventar al deciziilor nu este nimic mai mult și nimic mai puțin decât răspunsul la aceste întrebări, consemnat sistematic.
Inventarul nu este un document tehnic. Este un document organizatoric care pune baza pentru orice discuție despre automatizare, responsabilitate și ritm.
Un inventar util descrie pentru fiecare decizie cel puțin patru lucruri. În primul rând: cine ia decizia în acest moment și dacă este o funcție, o echipă sau un sistem. În al doilea rând: ce informații sunt necesare pentru a lua decizia și de unde provin aceste informații. În al treilea rând: care este impactul dacă decizia se dovedește greșită, exprimat în tipul de daună — financiară, juridică, de reputație, de siguranță — nu într-o sumă. În al patrulea rând: cât de des apare decizia, întrucât frecvența determină dacă automatizarea aduce vreodată vreun beneficiu.
Aceste patru coloane împreună arată care decizii sunt previzibile și care nu, care apar frecvent și care sunt rare, și care au consecințe pe care organizația le poate sau nu le poate suporta. Această combinație este mai valoroasă decât o listă cu denumiri de sarcini.
Inventarul nu calculează ce parte dintr-o decizie poate fi preluată de AI. Aceasta este o întrebare separată, cu o metodă separată, și este o eroare să se încerce răspunsul la ambele într-un singur pas. Cine dorește să știe mai întâi dacă o decizie este pregătită pentru AI, înainte de a stabili exact ce implică decizia și cine este responsabil pentru ea, construiește pe nisip.
Inventarul nu se pronunță nici asupra faptului dacă o decizie ar trebui automatizată. Aceasta este o alegere pe care organizația o face ea însăși, cunoscând riscurile și propria toleranță față de acestea. Unele decizii se încadrează în categoria care nu trebuie automatizată niciodată, pur și simplu pentru că consecințele unei erori nu pot fi remediate. Inventarul semnalează că aceste decizii există; el nu decide în numele organizației.
Un efect interesant al realizării unui inventar al deciziilor este că diferite persoane din aceeași organizație au o imagine diferită despre cine ia care decizie. Un manager operațional crede că o decizie revine echipei; conducerea crede că ea este cea care decide. Ambii pot avea dreptate în situații diferite, dar dacă nimeni nu a consemnat explicit acest lucru, apar bruiaje de îndată ce se discută despre automatizare.
Această divergență este exact motivul pentru care membrii conducerii sunt în dezacord privind ritmul de introducere a AI: ei privesc aceeași organizație, dar văd un peisaj decizional diferit, pentru că nimeni nu l-a consemnat vreodată în comun.
Un inventar fără continuare este un document care ajunge într-un sertar. Continuarea constă din două direcții. Prima direcție este stabilirea unor reguli privind ce are voie și ce nu are voie să facă un sistem în mod autonom — acorduri care stabilesc în cadrul căror limite pot fi luate decizii automatizate. Fără aceste reguli, fiecare decizie privind automatizarea rămâne o evaluare individuală, cu toată inconsecvența pe care aceasta o implică.
A doua direcție este discuția despre ritm: care decizii pot fi analizate primele și care mai așteaptă până când organizația este pregătită pentru asta. Această discuție se desfășoară mai bine atunci când consiliul de administrație și conducerea au aceeași imagine despre ce este realizabil în ce interval de timp, în loc să negocieze fiecare din propriile presupuneri.
Inventarul deciziilor descrie situația actuală. El nu spune nimic despre dacă organizația este capabilă să lase AI să participe la decizii în mod responsabil — aceasta este o întrebare despre capacitatea de susținere, nu despre decizii în sine. Diferența dintre acestea este explicată pe pagina despre distincția dintre a susține AI și a lăsa AI să preia, și această distincție este motivul pentru care un inventar nu este niciodată destinat să fie un punct final.
Inventarul nu este nici o fotografie de moment valabilă pentru totdeauna. Deciziile se schimbă, responsabilitățile se deplasează, iar noi surse de informații apar. Cât de des trebuie o organizație să repete măsurarea de bază depinde de cât s-a schimbat în acest timp; acest lucru este tratat pe pagina despre frecvența cu care trebuie repetată o măsurare a maturității.
Odată ce este clar ce decizii există, cine le ia și ce este în joc, apare întrebarea la care inventarul deciziilor nu răspunde el însuși: ce parte din munca de bază poate fi efectiv preluată de AI. Acesta este domeniul scanării muncii de la FTE TO AI, care calculează per sarcină ce pondere se califică pentru preluare. Scanarea muncii se bazează pe ceea ce a scos la iveală inventarul, dar privește un alt nivel: nu dacă organizația este pregătită să susțină, ci ce se poate prelua concret de îndată ce este pregătită.
Vraag maar wat er moet staan voordat AI in uw organisatie kan landen.
Answers come from this site’s knowledge base. Not tailored advice, and not a scan of your company.